Ce ne apropie, ce ne desparte de Europa (II)

Adevărul este că, la opt luni de la Aderare, autorităţile române nu sunt în măsură să prezinte o strategie de dezvoltare a agriculturii care să întrunească şi aspiraţiile fermierilor. Nu este foarte clar la această dată dacă România va încerca să se impună pe piaţa europeană ca o forţă cerealieră de prim rang sau se va orienta spre alte produse vegetale cărora li se întrevede o nişă de piaţă sigură.

O analiză în timp a evoluţiei structurii culturilor agricole pe plan mondial arată că, în ultimii 15 ani, nu au intervenit schimbări importante, cerealele menţinându-şi ponderea atât ca suprafaţă cât şi ca producţie. Mai mult, în principalele noi state membre ale UE suprafaţa cu cereale a crescut, deţinând în prezent o pondere de până la 62%, în cazul Poloniei şi Ungariei.

Culmea este că, în noile state membre, asistăm la o scădere a ponderii plantelor tehnice şi oleaginoase, inclusiv a cartofului. În mod sigur, schimbările climatice globale şi cu deosebire marea criză energetică care ameninţă omenirea vor determina unele schimbări în structura culturilor, dar ele se vor produce în timp şi doar din momentul în care fermierii vor fi pregătiţi tehnic şi tehnologic să facă acest pas.

În plan teoretic, se vorbeşte mult de şansa României de a răzbi prin culturile bioenergetice sau ecologice. De mai mulţi ani, guvernanţii avansează şi ideea revitalizării unor culturi tradiţionale, care să completeze golurile alimentare ce obligă la importuri masive. Nu ştim exact dacă la nivel decizional se cunoaşte care va fi şansa extinderii acestor culturi.

Teoretic, culturilor ecologice (de care se face atâta caz) li se întrevăd o nişă de piaţă excepţională. Întrebarea este: dacă o asemenea orientare poate dobândi o opţiune într-o strategie agricolă care trebuie subordonată unei competiţii europene ce are la bază mobilizarea la maxim posibil a unui perimetru agricol de 14,8 milioane hectare.

În lipsa unei asemenea strategii, prin opţiunile lor fermierii, cu deosebire marile companii agricole, şi-au asumat răspunderea de a pune în practică strategii proprii de dezvoltare, care, în mod paradoxal, au o asemănare uimitoare. Ei au înţeles că, în condiţiile României, plantele bioenergetice cu o înaltă valoare economică au marea calitate de a realiza, la nivelul fiecărei unităţi, o structură a culturilor care asigură şi regenerarea naturală a fertilităţii solului. Extinderea fulminantă a rapiţei este doar un exemplu.

Marea oportunitate a României stă însă în soia. De departe, suntem cei mai mari cultivatori de soia din Europa. Dar pentru a fructifica această şansă este nevoie de înlăturarea opreliştilor în ceea ce priveşte cultivarea soiei modificată genetic. Interdicţia acestei plante în România este o greşeală şi ea trebuie pusă pe lipsa de profesionalism a demnitarilor de la Agricultură care nu au fost în stare să susţină la Bruxelles raţiunile economice şi sociale ale cultivării acestei plante.

În Europa, România este, deocamdată, singura ţară capabilă să cultive soia în condiţii de competitivitate mondială. Dacă europenii nu vor să consume ulei de soia sau să hrănească animalele cu şroturi importate din România, ei nu au argumente ştiinţifice în a ne interzice să cultivăm soia pentru a produce, bunăoară, biocombustibil.

Suprafaţa arabilă totală, la nivelul Uniunii Europene, care beneficiază de plăţi directe este de peste 81 milioane hectare, din care aproximativ 28 milioane hectare aparţin noilor state membre.

În ceea ce priveşte dimensiunea susţinerii financiare prin plăţi directe la hectar, România ocupă locul patru-cinci, după Franţa, Germania, Polonia şi Spania. Este adevărat, deocamdată, că beneficiem doar de 25% din plăţile la hectar încasate de fermierii occidentali, dar egalizarea se va realiza în timp.

Negociatorii Dosarului agricol au obţinut la Bruxelles ce nu a reuşit nicio altă echipă europeană: obţinerea unor plăţi directe pentru o suprafaţă mai mare decât cea solicitată. Comisarii europeni au oferit României susţinerea financiară pentru o suprafaţă arabilă de peste 7 milioane hectare.

Randamentul de referinţă pentru atribuirea plăţilor directe în cazul României este de 2.650 kg/ha (adică doar o treime faţă de media ţărilor dezvoltate), iar plata este de 63 euro/tonă pentru toate culturile, dar ea se va acorda gradual.

La nivelul anului 2007, fermierii români ar urma să încaseze de la UE în Bugetul de Stat aproximativ 650 milioane de euro.

Este posibil ca estimările pentru 2007 să fie inferioare realizărilor efective. Salvarea ar putea veni din partea Transilvaniei, precum şi a marilor producători din zonele de câmpie ale căror culturi se prezintă destul de bine în aceste condiţii de secetă. Datele problemei nu se vor schimba însă prea mult. Este sigur de acum că România va înregistra un deficit la toate culturile aflate în schema de plăţi directe a UE. Aceasta va avea ca o primă consecinţă diminuarea susţinerii financiare din partea UE, proporţional cu nerealizările efective. În mod corespunzător, va fi diminuat şi sprijinul direct cordat de la Bugetul de Stat.
Într-o variantă mai optimistă, nu trebuie exclusă posibilitatea ca oficialii europeni să ia în considerare starea de calamitate a culturilor şi să nu treacă la penalizările prevăzute prin

În mod normal, României i s-ar cuveni în 2007 de la UE, pentru suprafaţa arabilă ce face obiectul plăţilor directe, un sprijin financiar de 440 milioane euro. La acestea se adaugă contribuţia internă de la Bugetul naţional de circa 300 milioane euro, care ridică la 80 euro sprijinul total la hectar. Susţinerea este însă diferenţiată de la o cultură la alta. Potrivit Tratatului de negociere, cel mai puternic sunt susţinute plantele textile şi porumbul, în timp ce soia şi floarea-soarelui beneficiază de o susţinere mai mică.

Este la latitudinea autorităţilor române să modifice aceste alocaţii în susţinerea financiară a culturilor.

De fapt, încă din primul an se constată unele diferenţe faţă de ceea ce s-a stabilit iniţial la Bruxelles, în sensul că a crescut mult contribuţia UE, de la 239 milioane euro la 400 milioane euro, în timp ce contribuţia României a rămas aproape aceeaşi.

Fapt este că, în realitate, contribuţia României este incomparabil mai mare, dacă ne referim doar la ultima Hotărâre de Guvern privind ajutorul financiar de 1,32 miliarde lei acordat pentru înfiinţarea culturilor de toamnă. Ajutorul în cauză este practic dublu în comparaţie cu susţinerea totală la hectar ce se va acorda prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu