Imprimati articolul

Actualităţi din Uniunea Europeană
Îngrijorări europene – diferenţele dintre regiuni

Este un truism faptul că regiunile Europei sunt distincte cultural, etnic, lingvistic, dar mai ales economic. Diferenţele sunt uneori frapante, chiar în vechile state membre, ca să nu mai vorbim de ţările nou-intrate. Politica regiunilor are cel puţin două paliere: conservarea specificităţii şi uniformizarea disparităţilor economice. Cu alte cuvinte, se urmăreşte să se păstreze ceea ce ne deosebeşte, pe fondul egalizării nivelului de trai.

Încă de la începuturile politicii de extindere a Uniunii Europene, în deceniile 7-8 era evident că noile state membre nu au nivelul de trai atins al vechilor membri şi că unul dintre elementele fundamentale ale Acordului de Bază – creşterea nivelului de trai, în special pentru populaţia rurală, este principala provocare la care trebuie să răspundă economia europeană. Pentru atingerea acestui obiectiv s-a imaginat şi s-a pus în practică aşa-numita politică de coeziune, care reprezintă de fapt o politică de întrajutorare.

Altfel spus, este dimensiunea care susţine din bugetul comunitar dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, în raport cu media comunitară. Politica s-a dovedit de succes. Spania este unul dintre exemple, iar Irlanda, „tigrul celtic“, reprezintă zona în care instrumentele financiare şi strategice ale politicii de coeziune au stat la baza boom-ului economic înregistrat în anii ’90.

Peste 15-20 de ani vom fi ce ne dorim

România şi Bulgaria, curând intrate în UE, reprezintă, chiar dacă nu ne place această statistică, cele mai sărace ţări ale comunităţii, prin prisma PIB-lui pe cap de locuitor, în raport cu media europeană, iar nivelul de aşteptare a locuitorilor celor două ţări privind creşterea nivelului de trai este imens. Oricât de optimişti am fi, trebuie să ţinem seama că sistemele economice au reacţii de răspuns târzii, chiar în condiţiile unor infuzii semnificative de capital, iar în interiorul acestora sistemul economic agricol are, de departe, cea mai întârziată reacţie, dată, mai ales, din cauza conservatorismului genetic al populaţiei rurale, tradiţionalistă prin excelenţă şi refractară a priori tuturor măsurilor care îi afectează echilibrul cotidian.

Unde ne aflăm?

La ce nivel de dezvoltare regională se găseşte România? Cred că este suficient să reiterăm doar o singură cifră, şi anume procentul din PIB-ul mediu european pe cap de locuitor, realizat în Moldova – ceva peste 20% (în comparaţie PIB-ul regiunii bruxelleze – 230%, sau cel al regiunii londoneze – 270%). Este de aşteptat ca în următorii câţiva ani să atingem aceste nivele, aşa cum speră eurooptimiştii? Istoria recentă a Irlandei, pornită cam de la acelaşi nivel de dezvoltare în anii 70, este mai mult decât concludentă – la o rată medie de creştere a PIB de 6-7%, Irlandei i-au trebuit două decenii pentru a atinge nivelul mediu european.

Determinarea orizontului de aşteptare real al românilor şi bulgarilor este relativ simplă şi nu trebuie să fii un mare eurooracol (de Podu Turcului sau de Avrămeni) ca să împarţi suta de procente europeane la rata de creştere anuală a PIB-ului naţional estimat. Cum în 2007-2008 aceasta ar putea fi de 5-6%, rezultatul este de 15-20 de ani, adică undeva prin anii 2020-2025.

Un plus de bani şi eficienţă

Pentru UE, în ciuda declaraţiilor pompieristice, aderarea României a fost un obiectiv prioritar politic, cu calendar clar şi doar în al doilea rând economic (deşi dimensiunea economică nu a fost neglijată). În prezent există voci la nivelul parlamentului european (venite mai ales din partea penultimilor intraţi – tot păţitu-i priceput!) care avertizează asupra faptului că întâi trebuie umplută groapa şi după aceea turnat asfaltul, dar şi altele care afirmă că cele câteva sute de miliarde euro (vreo 300, până în 2010) abia vor ajunge pentru diminuarea (N.B. – diminuarea, nu eliminarea!) diferenţelor.

Ele vor ameliora coeziunea economică şi socială din UE-27, însă această solidarizare pentru reducerea discrepanţelor reclamă evident mai multe fonduri, cu condiţia de a se identifica necesităţile regionale specifice şi de a se pune în operă cele mai eficiente mijloace pentru a relansa economic aceste regiuni.

Cu alte cuvinte, utilizarea acestor fonduri trebuie să se afle sub semnul necesităţii, utilităţii şi eficienţei prioritare. Adică să nu ne cumpărăm tichie de mărgăritar doar că acesta este trendul european la Milano. Faptul că la Bruxelles şi Strasburg există îngrijorarea că la nivelul regiunilor sărace ale ţărilor nou-intrate nu există capacitatea instituţională de gestionare a fondurilor, nici know-how-ul minimal pentru realizarea celor mai eficiente proiecte (judecate prin prisma fiabilităţii lor) este un semnal de alarmă ce ar trebui să fie privit cu îngrijorare.

Poate că, sub presiunea necesităţii absorbţiei fondurilor, vor fi încropite structurile instituţionale! Vor fi ele capabile, judecate prin prisma competenţei, mai ales a „bunelor practici europene“ (Apropo! Ce-s astea?), să netezească drumul fondurilor dintre Bruxelles şi Cuca Măcăii? Şi dacă nu vor fi considerate capabile, cum vor fi cheltuiţi banii? Vor fi redistribuiţi altor euroregiuni mai capabile, numai pentru că au o minimă practică în absorbţia lor? Nu va accentua această soluţie crevasa dintre euroregiunile naţionale? Nu cumva ar trebui simplificate procedurile pe cele trei paliere: regional, naţional şi comunitar, astfel ca timpul necesar punerii în operă a unui proiect eligibil să fie cât mai scurt?

Pentru că tot veni vorba, există cumva un stoc de proiecte eligibile care au depăşit planul regional şi se regăsesc undeva, la nivel naţional, aşteptând deblocarea fondurilor? Nu de alta, dar de la declanşarea procedurilor de alocare pentru un proiect european declarat câştigător, zilele până la deschiderea finanţării se numără cu trimestrul, nu cu săptămânile!

A.D. FABIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2007

֩ Comentarii