Satul românesc în literatură > REVISTA LUMEA SATULUI

„Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“.
(Octavian Goga)

Undeva, pe tărâmul fermecat al poeziei, un om zideşte o casă. Din truda sa apare un loc de adunare şi mângâiere a părinţilor recunoscuţi ori a celor uitaţi de copii, un locaş cuprinzător pentru anotimpuri şi oameni, pentru întrebări şi libertate, pentru tinerii şi satele unei ţări şi peste toate e…, totuşi, iubirea şi totuşi, Adrian Păunescu.

Cine citeşte cărţile lui Adrian Păunescu îl poate vedea cum, aidoma meşterului din vechime, îngroapă sentimentele în temelia adăpostului de versuri, zideşte cu teamă dar şi curaj, vocea-i puternică face din substantive o armată iubindu-se pe tunuri, iar în mâinile sale „virgula e doar un punct care plânge“.

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, la Copăceni, judeţul Bălţi, astăzi Republica Moldova şi este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români contemporani.
Creaţia sa literară este deosebit de bogată şi include peste 40 de cărţi publicate, începând cu anul 1965 : Ultrasentimente, Mieii primi, Fântâna somnambulă, Istoria unei secunde, Repetabila povară, Poezii de până azi, Iubiţi-vă pe tunuri, Totuşi iubirea, Sunt un om liber, Infracţiunea de a fi, Cartea Cărţilor de Poezie etc.

În glasul poeziei sale şi-a făcut loc şi imaginea satului, privit drept rădăcină a existenţei care, odată pierdută, deschide calea unei suferinţe ce îi apropie pe ţărani doar de Dumnezeu.

„…Au ajuns ţăranii la oraş,
Cu aceleaşi triste, vechi cavale,
Amăgiţi că drepturi au, egale
Şi că sunt ai muncii uriaşi,
Doamne, dar în grija cui îi laşi…
…Biblicele chinuri îndurate,
Semne ale forţei lor rămân,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Dumnezeu a fost ţăran român…“.

Poetul trăieşte cu intensitate amintirea casei părinteşti şi a copilăriei şi resimte depărtarea de sat, ce îi oferea o temelie şi un nume şi însemna parcă o altă viaţă, devenită acum doar un loc veşnic opus uitării.

„Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă…
…Ea nu se află azi în niciun sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire
Mi-e dor de casa mea din amintire…“.

În poezia lui Adrian Păunescu, satul „în amintiri miroase a pâine“, iar lumea sa şi totodată a copilăriei este una a lucrurilor simple, obţinute cu trudă, însă preţuite şi înnobilate de rostul lor şi de apropierea celor dragi.

„Luxul mamei cel mai mare
Când copii ne mai simţeam
Era pâinea de pe masă
Şi gutuia de la geam“.

Oricât ar fi de preţuit sau contestat omul Adrian Păunescu, atunci când se află în universul versurilor sale cititorul nu poate să uite…, totuşi, iubirea.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu